Ermita de la Magdalena ocupă muntele cu același nume, care se ridică deasupra Castellonului. Ermitagiul și-are originea în secolul XIII, după cucerirea creștină din 1233. Prima referință documentară la o procesiune de peniență care a ajuns până la ermita del Castell Vell datează din 1375, când orașul suferea o epidemie de ciumă neagră. Din acea ermită primitivă nu s-a păstrat nimic, nici măcar amintirea locației sale exacte.

Constructia ermitagiului actual a început în 1451, lucrare a unui frate din Mănăstirea Santes Creus cunoscut popular ca frare barbut, cu adevăratul nume Antoni. A profitat de o veche cisternă de proporții mari săpată în stâncă și a ridicat o clădire structurată în două nave paralele separate de arcade rudimentare, acoperită cu o boltă în butoi. Porticul de intrare, cu arc în semicerc de dovele regulate, a fost adăugat în 1455, iar capela a fost construită în 1456. Între acea dată și 1590 s-au succedat diverse lucrări de reformă și extindere: altarul principal a fost dotat cu un retabl de lemn și se reconstruiră grajdurile pentru serviciul pelerinilor. Forma definitivă pe care o prezintă astazi ansamblul — ermita-ospătar cu turn atasat care acționează ca turn de clopote — a fost stabilită în 1758 de Vicente Pellicer.

Ca destinație a rugaciunilor și pelerinajelor în Evul Mediu și în epoci ulterioare, ermitagiul dispunea de bucătării, dining, cisterni și ospătărie, pe care Consilul Municipal — proprietarul casei și ermitagiului Sfintei Magdalena — le reconstruia și reforma periodic. Alături de ermita se găsesc rămășițele castelului, din care se conservă o secțiune de zid și doi pereți de calicanto. Juan Bautista Balbás, în cartea sa Libro de la Provincia de Castellón din 1892, a documentat descoperirea în straturile inferioare ale Castell Vell a bazamentelor de coloane, monede și morminte romane; excavațiile ulterioare au scos la iveală tegule folosite în înmormântări și fragmente de ceramică sigillată.

Ansamblul a fost declarat Bun de Interes Cultural în 1996.