În 1579, cu licența episcopului din Tortosa, dominicanii au fondat o mănăstire în afara zidurilor Castellonului, în plin teren agricol, lângă canalul Major și drumul către mare. Terenul a fost donat de juristul Jaime Miralles, iar potrivit dorințelor sale, casa a fost dedicată Sfântului Toma de Aquino, deși cu timpul abitanti din Castellon o cunoscuteau ca Convento del Roser, după confreria Rozarului legată de călugări. Începuturile au fost modeste: jumătate de zecime de religiozi, o economie precară și lucrări care avansau în ritmul miloșteniei și ajutorului din partea Consell municipal.

Biserica, astazi parohia Sfântului Vincent Ferrer, reflectă bine această creștere lentă. Nava sa cu capele laterale s-a completat de-a lungul secolului XVII, iar neregularitățile în muluri, bolți și decorarea capelelor dezvăluie puzele lucrării. Între 1661 și 1668 s-a ridicat clopoțelul, care la mijlocul secolului XIX a găzduit un telegraf optic. Spre 1690 confreria a finanțat capela Rozarului, ale cărei fresce, finalizate de Eugenio Guilló în 1704, sunt ansamblul artistic cel mai valoros al templului. În mai multe capele se păstrează, de asemenea, grafitul ornamental din mijlocul secolului XVII.

Claustrul a fost început în 1648 de maestrul Joan Ibáñez, aragonez stabilit în Vila-real cu numeroase comenzi în comarca, și a fost finalizat spre 1659. Este singura dintre operele sale care a ajuns până la noi. Limbajul său este renascentist într-un moment în care barocul deja se deschidea cale: arce pe coloane ridicate pe piedestale, ornamentare aproape inexistentă și proporții pe care cercetătorii le leagă de claustrul Colegiului Corpus Christi din Valencia. Aici frumusețea se află în ritm și măsură, nu în decor.

Ansamblul a supraviețuit cu greu secolului XIX. În 1811 trupele franceze au expulzat călugării și au reutilizat lemne, cărămizi și pietre din mănăstire; din cluastru au rămas în picioare coloanele. După secularizare, Primăria a obținut clădirea pentru a instala Casa de Beneficență, pe care din 1860 o gestiona Diputación cu Surorile Consolare și care a ajuns să găzduiască sute de orfani și bătrâni. În anii optzeci ai secolului XX, Diputación a închis instituția și a dărâmat pavilionele acesteia, dar a respectat claustrul, care a rămas ca patiolu central al Conservatorului de Muzică, printre echipamentele educative și culturale ridicate pe vestitele terenuri ale mănăstirii.