Cine coboară pe strada Mayor din piața Mayor, trece pe lângă fără să se oprească: între vitrine și blocuri de locuințe din anii șaptezeci se deschide, aproape în aceeași linie de fațadă, o ușă din piatră din secolul XVII. Aceasta este tot ceea ce rămâne din unele dintre cele mai vechi ansambluri conventuali din oraș. Nu este o mică biserică încadrată între clădiri, ci singurul fragment în picioare al unui convent care ocupa jumătate de bloc.

Agustinienii s-au stabilit aici la o dată timpurie, aproape de cucerire, cu o primă locație extramuros lângă acequia Mayor, unde azi se află Azilul; distrus în secolul XIV în timpul Războiului Celor Doi Petri, comunitatea s-a mutat la hanul regal intramural, cu protecție regală acordată în 1402 de Martín I. Alte surse documentare situează fundația în 1298, sub conducerea părintelui Francisco Salelles, și mutarea la Palatul Regal vechi în 1375. Din clădirea medievală nu a rămas nimic: templul actual este baroc, cu lucrările finalizate în 1651 și adăugiri ornamentale din secolul XVIII. Catalogul municipal de protecții atribuie autoria lui Juan Ibáñez, atribuire pe care fișa autonomă o formulează cu prudenție, ca fiind cea mai probabilă conform indiciilor.

Este de o navă unică, cu patru capele deschise pe fiecare parte între contraforturi, cupolă cu jumătate de portocală la transept și cor ridicat la picioare; pilastri de ordin corintian marchează secțiunile navei, acoperite cu boltă cilindrică cu lunete. Cupola se voltează peste un mic tambur, sprijinit pe pechine și încoronate de o lanternă înaltă, iar prezbiterul, pătrat și cu cap drept, este acoperit cu boltă octogonală peste două trombe franjurate. Ceea ce se vede din stradă este ușa, și merită un minut: construită din piatră cioplită, cu montanți din piatră curată striată și prag din pietre radiale, încadrată de două coloane toscane și un frontă rupt cu volute și pinacluri peste o cimație cu triglife, care conduce la motivul principal, scutul ordinului; deasupra, o fereastră încadrată de rocaille genuinul baroc cu imaginea Sfântului Augustin. Partea inferioară a turnului, de asemenea din piatră cioplită, rezolvă colțul clădirii.

Retablul altarului major era datat în 1771, cu intervenția lui José Vergara și dorarea de Gonzalo Coll, iar interiorul a fost decorat cu fresci de Joaquín Oliet. În 1835 convențul este închis; în 1849 complexul trece la Primărie, care îl destinează Guvernului Civil, Delegației Finanțelor și chiar cazarmei militare, și doar pe 19 octombrie 1957 se restituie Ordinului Agustinienilor, ceea ce a permis întoarcerea comunității. În 1974, din speculație urbanistică, totul a fost demolat, cu excepția bisericii conventuali, care a putut fi restaurată și redeschisă cultului; pe locul ei s-au ridicat blocuri de locuințe și au dispărut, într-un mod niciodată clarificat, sculpturile lui Ignacio Vergara care prezidau nișa principală a altarului major. Aparține în continuare Diecezei Segorbe-Castellón și este deschis cultului, deci a vedea cupola și prezbiterul depinde de orarul slujbelor; ușa, în schimb, poate fi privită în orice moment, și câștigă dimineața, când lumina intră lateral pe stradă.